1. Ce este religia. Crestinismul.

2. Biserica: institutie, comunitate, lacas de cult

3. Cultul religios - Rugãciunea

4. Timpul sacru si sãrbãtorile

5. Principiile fundamentale ale moralei crestine

 

 

Ce este religia. Crestinismul.

Religia, din persepectiva crestinã, este acel sistem de credinte si fapte prin care se reface relatia omului cu Dumnezeu, ruptã prin pãcatul strãmosilor Adam si Eva. Ca religie, crestinismul se fundamenteazã pe revelatie. Simplu spus, revelatia este actul prin care Dumnezeu s-a arãtat pe sine - atât cât a putut omul sã primeascã si cât i-a fost lui util sã primeascã - ,voia sa si planul sãu privitoare la lume si om.

În lumina revelatiei, crestinismul a evaluat toate sugestiile si adevãrurile pe care mintea omeneascã le-a putut extrage din experienta propriei existente, precum si toate cele pe care alte sisteme de gândire, de credintã si practicã i le-au oferit. Azi, crestinismul nu exclude nimic din ceea ce nu contravine revelatiei divine, asa cum de altfel nu a fãcut-o nici în trecut. Dimpotrivã, el preia, ilumineazã si dã valente noi celor descoperite prin firea lucrurilor.

Revelatia nu constã doar în comunicarea unor adevãruri teoretice, ci si într-o apropiere realã între om si Dumnezeu, care îsi atinge punctul maxim în descoperirea prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu fãcut Om.

Revelatia este naturalã atunci când, cu ajutorul puterii sale de judecatã, omul cunoaste ceva despre Dumnezeu si supranaturalã atunci când, printr-o lucrare specialã, Dumnezeu transmite omului adevãruri la care acesta nu ar fi putut ajunge singur. Cãile prin care ni s-a transmis revelatia supranaturalã a lui Dumnezeu sunt Scriptura si Traditia. Pãstrãtoarea revelatiei supranaturale este Biserica.

Scriptura este o colectie de 66 de cãrti scrise într-un interval de aproximativ cincisprezece veacuri (secolul al XIV-lea î.Hr. - anul 100 d. Hr.). Ea are douã mari pãrti: Vechiul Testament, care cuprinde 39 de cãrti (la care se adaugã 13 cãrti si fragmente necanonice), si Noul Testament, alcãtuit din 27 de cãrti. În Scripturã se pãstreazã o parte din ceea ce Dumnezeu a descoperit oamenilor si s-a transmis din generatie în generatie. Scriptura cuprinde asadar Cuvântul lui Dumnezeu, scris de oameni alesi - profeti, evanghelisti, apostoli - sub inspiratia Duhului Sfânt.

Adevãrurile, învâtãturile, anumite practici si ritualurile liturgice predate de Iisus ucenicilor sãi, neconsemnate în Scripturã, dar transmise de Bisericã prin viu grai, din generatie în generatie, constituie Traditia.

Traditia este dumnezeiascã, pentru cã izvorul ei este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, si apostolicã, pentru cã a fost transmisã de apostoli. În Traditie se pot distinge douã aspecte: unul statornic, altul dinamic.

Biserica: institutie, comunitate, lãcas de cult

Notiunea de BISERICÃ are pentru crestini trei întelesuri si anume:

Biserica este o institutie divin-umanã al cãrei cap este Hristos, trupul ei fiind constituit de totalitatea celor care cred în Hristos (ca Dumnezeu si Om deopotrivã), indiferent de nationalitate, care sunt botezati în numele Tatãlui, al Fiului si al Sfântului Duh si sunt în continuã legãturã cu Dumnezeu prin harul Sfântului Duh împãrtãsit prin sfintele Taine si celelalte lucrãri sfinte sãvârsite de persoane special investite cu putere de sus, începând din timpul apostolilor si pânã la sfârsitul veacurilor. Aceastã institutie se întinde dincolo de spatiu si de timp: cuprinde crestinii de pretutindeni, pe cei vii si pe cei adormiti.

Bisericã mai înseamnã si comunitate, de unde, mai târziu, capãtã întelesul de institutie organizatã dupã norme specifice. Biserica este deci acea comunitate de credinciosi, aflati în comuniune unii cu altii si cu Dumnezeu, care au aceeasi credintã, se împãrtãsesc din aceleasi sfinte Taine si se gãsesc sub purtarea de grijã a unui episcop.

A treia acceptiune a termenului se referã la lãcasul de cult. Biserica este acea clãdire anume construitã si sfintitã pentru ca în ea comunitatea crestinã localã sã se adune si sã sãvârseascã public cultul divin. În bisericã (lãcas de cult) se propovãduieste Evanghelia - "Vestea cea bunã", adicã vestea mântuirii lumii - , se sãvârsesc sfintele Taine si sfânta Liturghie. De aceea, lãcasul de cult are o arhitecturã aparte, izvorâtã din doctrina Bisericii, si este împodobit dupã canoanele acesteia.

Pentru omul religios, spune Mircea Eliade, "spatiul nu este liniar si omogen. Existã portiuni de spatiu calitativ diferite de celelalte" (Sacrul si profanul, trad. de Rodica Chira, Humanitas, Bucuresti, 1992).

Biserica este prin excelentã spatiul sacru al crestinãtãtii. În bisericã, Hristos continuã lucrarea sa sfintitoare si mântuitoare în mod direct asupra celor ce cred în el, angajând în împlinirea acestei lucrãri apostolii si pe urmasii acestora, episcopii si preotii.

Biserica este locul în care prezenta lui Dumnezeu este efectivã si eficientã, unde se sãvârseste cultul public crestin si de unde se rãspândeste peste lume întreaga putere mântuitoare a lui Hristos prin energiile necreate ale Duhului Sfânt. Biserica este prin excelentã spatiu de rugãciune - de întâlnire a omului cu Dumnezeu.

Cultul religios - Rugãciunea

Cultul se întemeiazã pe sentimentul de respect pe care îl avem în fatã unei persoane deosebite care meritã consideratie si pretuire. Sentimentul respectului se manifestã printr-un anume comportament. În limba româna, cuvântul cult vine de la participiul trecut (cultum) al verbului latinesc colo, -ere, care înseamnã a cultiva, a îngriji, a respecta, a adora. Când se refera la persoanele divine, cultul devine cult religios.

Prin cult religios sau divin întelegem orice acte, cuvinte, forme, rânduieli si slujbe prin care se cultivã, se întretine si se adânceste relatia de comuniune cu Dumnezeu si cu sfintii sãi. Cultul aratã, pe de-o parte, respectul fatã de Dumnezeu si de sfinti, iar pe de altã parte creeazã omului mediul prielnic, dispozitia si posibilitatea primirii harului dumnezeiesc-energia divina necreatã-, cu toate consecintele care decurg de aici: binefaceri sufletesti si trupesti, sfintirea vietii.

Sentimentul de respect pentru Dumnezeu, cultivat în intimitatea sufletului prin evlavie, virtuti morale, contemplatie etc., se numeste cult intern. Cultul este însã complet atunci când cultul intern se concretizeazã în forme vãzute, în acte rituale (cult extern), adicã atunci când în actul si în trãirea relatiei cu Dumnezeu este angajatã fiinta umanã întreagã, trup si suflet.

Religiozitatea pastreza echilibrul dintre cultul intern si cel extern. Pierderea acestui echilibru în favoarea cultului intern poate duce la stãri de religiozitate false, patologice (bigotism, superstitie, misticism maladiv).

Când cultul extern nu este sustinut de cultul intern, se poate cãdea în superficialitate, în formalism si în ritualism sec.

Din punctul de vedere al modului în care este practicat, cultul religios poate fi individual si public. Cultul individual sau particular este practicat de fiecare persoanã în parte, fãrã ca între ea si Dumnezeu sã mai existe vreun intermediar.

Cultul public este determinat de nevoia si eficienta rugãciunii împreunã cu ceilalti membri ai bisericii, sãvârsit de regulã în biserica prin mijlocirea clerului (persoanele alese si consacrate în acest sens), la timpuri determinate si dupã rânduieli, forme si formule verbale consfintite de Bisericã.

Cultul personal-rugãciunea si celelalte nevointe crestine-, nesupus întotdeauna unor reguli precise si prin care omul îsi pãstreaza întreaga libertate, nu exclude cultul divin public; dimpotrivã, el poate fi considerat cult divin doar în mãsura în care nu contravine obiectivului si spiritului cultului divin public, în mãsura în care se integreazã în rugaciunea Bisericii si în etosul liturgic al acesteia.

Rugãciunea

Rugãciunea este cea mai simplã si cea mai directã formã de stabilire si întretinere a relatiei noastre cu Dumnezeu si cu sfintii. Rugãciunea nu trebuie confundatã cu rugãmintea, chiar dacã, de cele mai multe ori, simtindu-ne precaritatea în fata atotputerniciei divine, ea devine rugãminte. Crestinul nu poate concepe o viatã normalã fãrã întâlnirea frecventã cu Dumnezeu si fãrã întãrirea puterilor sale finite din infinita putere a lui Dumnezeu. Or, împãrtãsirea din aceastã putere este posibilã numai comunicând cu Sursa ei. Rugaciunea este, simplu spus, vorbire cu Dumnezeu. Cum vorbirea cu cineva nu se poate înfãptui decât printr-un act constient si voit, putem spune cã rugãciunea este vorbirea constientã si voita cu Dumnezeu. Ea poate fi spre lauda lui Dumnezeu, spre binecuvântare si de cerere (pentru binele tãu si al altora).

Ne ascultã Dumnezeu întotdeauna rugãciunile?

Desigur! Dar numai când rugãciunea se îndreaptã cu adevarat spre El, nu când e o recitare automatã a unui text în care nu ne-am angajat întreaga fiintã. Nu întotdeauna Dumnezeu rãspunde însã rugãciunilor noastre cum vrem noi. Si aceasta din mai multe cauze: fie cã suntem nevrednici de întâlnirea cu El, si de aceea ce am cerut prin rugaciune, fie cã cerem rãu sau cerem ceva inutil-chiar vãtãmãtor-pentru mântuirea noastrã, fie cã suntem lãsati sã stãruim mai multã vreme în rugaciune spre a fi constienti de întâlnirea cu El si de darul pe care îl vom primi prin directa lui interventie.

Cum trebuie sã ne rugãm

Ne putem ruga în gând sau cu voce tare, stând în genunchi-ceea ce e de preferat-sau în picioare, improvizând rugãciuni cu cuvintele noastre sau folosind rugãciunile formulate de Bisericã, întotdeauna constienti cã o rugãciune nu are sens decât dacã e trãitã.

Rugãciuni trãite, rugãciuni formale
"Dacã rugãciunea nu e trãitã, dacã viata si rugãciunea nu se întrepãtrund complet, rugaciunea nu este altceva dacât un madrigal politicos pe care-l oferim lui dumnezeu când îi acordãm putin timp". (Antonie de Suroj, Scoala rugãciunii, trad. de Irineu Slãtineanu, Polovragi, 1994)

Rugaciunea adevaratã este cea care, printr-o atitudine statornicã si o stare fizicã si spiritualã specialã, urmãreste modelarea liturgicã a întregii fiinte a credinciosului, nu numai prin obtinerea anumitor binecuvântãri si realizãri de moment, fie ele si foarte necesare.

Prin intermediul cãrtilor de rugãciune, Biserica propune diverse modele de rugãciune pentru diferite trebuinte si împrejurãri. Cea mai puternicã, cea mai popularã, cea mai simplã si totusi cea mai cuprinzãtoare ramâne Tatãl nostru. Ea a fost datã de însusi Hristos ucenicilor sãi (Mat. 6, 9-13; Luc. 11, 2-4).

Tatãl nostru

Tatãl nostru,
Carele esti în ceruri,
sfinteascã-se numele Tãu,
vie împãrãtia Ta,
facã-se voia Ta precum în ceruri asa si pe pamânt.
Pâinea noastrã cea de toate zilele
da-ne-o nouã astãzi.
Si ne iartã nouã gresalele noastre,
precum si noi iertãm gresitilor nostri.
Si nu ne duce pe noi în ispitã,
ci ne izbãveste de cel rãu.
Cã a Ta este împãrãtia si puterea si slava,
a Tãtãlui si a Fiului si a Sfântului Duh,
acum si pururea si în vecii vecilor.
Amin.

Un text la fel de important este Crezul, reprezentând rezumatul mãrturisirii de credintã a Bisericii crestine. Desi nu este o rugãciune, vorbim despre el aici pentru cã, la fel ca Tatãl nostru, Crezul ar trebui cunoscut de orice crestin. Primele sapte articole au fost formulate la sinodul I ecumenic de la Niceea (325) spre a se preciza învãtãtura Bisericii împotriva ereziei lui Arie, cel care socotea ca Fiul lui Dumnezeu nu este de aceeasi fiintã cu Tatãl, ci a fost prima creaturã a acestuia. Urmatoarele cinci articole ale Crezului au fost alcãtuite la sinodul al II-lea ecumenic (Constantinopol, 381) pentru a se exprima punctul de vedere oficial al Bisericii împotriva ereziei lui Eutihie, patriarhul Constantinopolului, care considera Duhul Sfânt drept subordonat Tatalui si Fiului.

Crezul sau simbolul credintei

Cred întru unul Dumnezeu, Tatãl Atottiitorul, Fãcãtorul cerului si al
Pamântului, vãzutelor tuturor si nevãzutelor.
Si întru unul Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nãscut,
Care din Tatãl S-a nãscut mai înainte de toti vecii. Luminã din luminã,
Dumnezeu adevãrat din Dumnezeu adevãrat, nãscut, nu fãcut;
Cel de o fiintã cu Tatãl, prin care toate s-au facut.
Care pentru noi oamenii si pentru a noastrã mântuire S-a pogorât din ceruri
si S-a întrupat de la Duhul Sfânt si din Maria Fecioara si S-a fãcut om.
Si S-a rãstignit pentru noi în zilele lui Pontiu Pilat si a pãtimit si s-a îngropat.
Si a înviat a treia zi, dupã Scripturi.
Si S-a înãltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatãlui.
Si iarãsi va sã vinã cu slava, sã judece viii si mortii, a Cãrui împãrãtie
nu va avea sfârsit.
Si întru Duhul Sfânt, Domnul de viatã fãcãtorul, Care din Tatãl purcede, Cela ce împreunã cu Tatãl si cu Fiul este închinat si slãvit,
Care a grãit prin prooroci.
Întru una, sfântã, statorniceascã si apostoliceascã Bisericã.
Mãrturisesc un Botez, spre iertarea pãcatelor.
Astept învierea mortilor.
Si viata veacului ce va sã fie. Amin.

De o deosebitã atentie în viata crestinului ortodox se bucurã acatistele-rugãciuni de laudã aduse lui Hristos, Maicii Domnului si anumitor sfinti -, paraclisele Maicii Domnului si psalmii. Trebuie retinut cã acatistele nu sunt slujbe prin care cerem pedepsirea cuiva, ci prin care preamãrim personalitatea unui anumit sfânt, sfântul cãruia ne adresãm în acatist si pe care ni-l vrem protector si ajutator într-o împrejurare importantã a vietii.

Timpul sacru si sãrbãtorile

Duminica

Este ziua de sãrbãtoare sãptãmânalã a crestinilor, ca semn de comemorare a zilei în care a înviat Iisus Hristos. Crestinii au început sã serbeze duminica imediat dupã Învierea Mântuitorului, considerând-o "ziua domnului", asa cum ne relateazã evanghelistul Ioan în Apocalipsã (1, 10), text scris pe la anul 94 d.Hr.

Duminica este ziua în care apostolii au fost trimisi la propovãduire (Ioan 20, 19-21). Tot duminica a fost si ziua în care apostolii si ucenicii Mântuitorului se adunau si sãvârseau euharistia, deci a fost, încã din secolul I, ziua în care s-a comemorat Învierea lui Hristos printr-un cult public.

Tot duminica s-a pogorât Duhul Sfânt peste comunitatea ucenicilor lui Hristos (Fapt.2,1-4) transformând-o în Bisericã - spatiu în care Duhul Sfânt e prin excelentã prezent, pânã la sfârsitul veacurilor.

Duminica nu este deci impusã ca sãrbãtoare nimãnui, dar este recomandatã în acest sens crestinilor.

Pe lângã duminicã, existã urmãtoarele zile de sãrbãtoare ale Bisericii crestine:

Praznicele Împãrãtesti

Praznicele împãrãtesti, în numãr de zece, sunt acele sãrbãtori care stau în legãturã directã cu una dintre persoanele Sfintei Treimi. Cele mai multe îl au în centru pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cea de-a doua persoanã a Sfinte Treimi.

Sãrbãtorile în cinstea Maicii Domnului

Sãrbãtorile sfintilor

Iatã zilele unor asemenea sfinti: